Se afișează postările cu eticheta Ana Blandiana. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Ana Blandiana. Afișați toate postările

Amân mereu

Amân mereu să trec precum în moarte-n cuvinte,
Dar ca în moarte am certitudinea că voi intra,
Dusă cu sila, plângând după ceea ce las,
Încercând să mă-ntorc de la fiece vamă-a văzduhului.

O, de-aş avea riscanta credinţă a dacilor
Nerăbdători să pătrundă în bucurie prin moarte, atunci
Străluminată, cu fruntea aproape statuie,
M-aş pierde zâmbind pentru fericirea cuvintelor.

O, de-aş avea riscanta credinţă a dacilor,
Orice secundă să simt că-mi înapoiază milenii,
O, de-aş avea absurda credinţă a dacilor,
Cei înşelaţi atât de crunt după moarte...

Dintr-un sat

Fiecare venim dintr-un sat -
Unii direct, alţii trecând prin părinţi,
Unii direct, purtători de eresuri şi basme,
Fericiţii putând să se-ntoarcă oricând.

Alţii, trecând prin părinţi, rătăciţi
Pe crengile sângelui depărtate, subţiri,
În loc de păşuni, şi seminţe, şi cai cunoscând
Alcoolul cuvântului extras din acestea.

Vreau drumul părinţilor mei să-l întorc,
Vreau satul cu sunetul lacrimei mele,
Poteca din holde ştiută din somn
Şi reintrarea vorbelor în lucruri.

Să intru-n cimitirul cu crucile căzute
Şi cunoscându-mi paşii asemenea cu-ai lor,
Să se-ncâlcească-n rădăcini străbunii
Bolborosind cuvinte de patimă în somn.

Dar n-are cine-mi spune de unde vin. Doar seara
Când trec pe bulevarde îmi simt apropiaţi
Portarii metafizici lângă intrări de blocuri
Precum la porţi, pe laviţi, într-un sat.

Am crescut?

Am crescut? Suntem oameni maturi?
Câte mii de nuanţe putrezesc o culoare...
Dragi şi ridicole, departe sunt zilele
Când lumea o-mpărţeam în buni şi răi.
Am devenit puternici scăldându-ne-n derută
Precum în apa Stixului Ahil,
Dar de călcâiul vulnerabil încă
Atârnă soarta universului întreg.
E totul grav. Şi înţelegem totul.
De-acum va trece timpul neschimbat.
Ne dă de gol adolescenţi doar lipsa
Înţeleptei spaime de moarte.

Autopastel

De mulţumirea lumii cu mâhnire
Mi-s ochii mai uscaţi şi paşii mai înceţi,
Şi orice gest se-opreşte la pornire,
Şi hergheliile îmi mor buimace pe pereţi.

Oh, nechezatul lor să nu scâncească
În râsul lumii prea copilăros,
Să nu lucească prea riscanta-mi sanie
Alunecând de viaţă mai în jos.

Verzi herghelii născute pe murii mei degeaba,
Degeaba peste mine uriaşele ninsori,
De mulţumirea lumii cu mâhnire
Mă refugiez în urşi îngrozitori.

Dar sunt şi urşii mei la fel de laşi
Şi mă preling cu zâmbet în prăpăd.
Când cu mâhnire mulţumirea lumii
Din blana ursului o văd.

Sunt ursul eu, spre mulţumirea lumii,
Şi fotograful lângă urs tot eu.
Nu muşc, dar pot să muşc, nu muşc
Şi mă fotografiez mereu.

Fii înţelept

Nu te speria de gesturile mele,
Tu cel care mă vezi,
Oricât de aprigă mi-ar fi mişcarea.
Fii înţelept şi bucură-te.
Eu sunt asemenea elicei avionului,
Neputincioasă până-i poţi vedea rotirea -
Ucigător este doar locul paşnic unde
Elicea avionului se-nvârte invizibilă.
Tu teme-te numai de spaţiu-n care
Îţi pare cum că nu exist, şi plângi
Numai în vântul transparent care m-ascunde.

Cuminţenia pământului

E mare, greu de urnit şi răbdătoare,
Dac-o loveşti durerile sunt simţite dar tac,
E mare, de-aceea poate să stea nemişcată,
Poate să vorbească doar o dată sau de două ori într-un veac.

Ştim că există, trupul ei mare
Ştim că ne sprijină dacă-am greşi,
Ştim că nu poate să moară, că lângă sânii ei
Putem să ne-ntoarcem copii.

Şi-atunci când aerul se va face cald şi mătăsos între noi,
Când nu ne vom teme unii de alţii, de vânt,
Vom şti că vorbeşte Cuminţenia pământului,
Cuminţenia acestui pământ.

Torquato tasso

Veni din întuneric spre mine el, poetul,
Poetul de spaimă ratat.
Era foarte frumos. Ca la razele röntgen
I se vedea în trup poezia.
Poezia nescrisă de frică.
"Sunt nebun" - a rostit. De altfel ştiam
Lucrul acesta din prefeţele cărţilor,
Dar el îşi purta nebunia ca pe-o parolă
De intrare în noi, ca şi cum ar fi spus:
"Mă răscumpăr astfel
De lipsa-adevărului din poemele mele.
E preţul imens. Vin spre tine. Primeşte-mă!"
Dar eu am răspuns: Pleacă de-aici!

"Scriam la lumina de autodafeuri - îmi spuse -
Simţindu-mi pe trup
Cămaşa păroasă care se-aprinde uşor.
Odaia mea avea ochi de călugări ferestre
Şi-n loc de uşi, lipite una de alta, urechile lor
Şi şoarecii ieşind din borte erau călugări,
Şi noaptea păsări uriaşe-n sutane-mi cântau.
Tu trebuie să înţelegi..." Şi cu degetu-ntins
Îmi arată în trupul meu poezia,
Poezia nescrisă...
Dar eu am ţipat: Pleacă de-aici!

Eclipsă

Renunţ la milă greu ca la un viciu,
Cu milă sunt drogată de copil.
Alb înstelată de ridicol plâng
Lângă fricos, lângă învins, lângă umil.

Îi plâng pe proşti şi proştii mă înving,
Surâzători sub steaua mea sterilă.
De gingăşie tot mai mult mă-ntunec
Şi pier de umanism şi milă.

Înduioşate mâini întind să mângâi
Fiare gonind spre mine hămesite,
Şi-mi pare rău că n-o să mai sărut
Şi botul care mă ucide.

Nici n-am trăit spre-a nu jigni pe nimeni,
Mi-au prins în ţărnă rădăcini genunchii,
Şi-mi trece viaţa încercând să-mi cresc
La capetele aripilor unghii.

Carantină

Durerea nu e contagioasă,
Vă asigur, durerea nu se transmite,
Nici un nerv răsucit în trupul aproapelui meu
Nu produce în mine sfâşietoare atingeri.

Durerea nu e contagioasă, durerea
Singularizează mai atroce decât zidurile,
Nici o carantină nu izolează atât de perfect,
E banal ce spun - acesta e argumentul.

Doamne, câtă literatură conţinem!
Sentimentele - vă amintiţi? - le-am învăţat încă la şcoală.
În jurul patului celui ce moare ei plâng,
Dar nu se contaminează de moarte nici unul.

Fiţi liniştiţi, privegheaţi altruişti pe bolnavi.
Nu veţi lua durerea lor, fiţi fără teamă.
A murit. Vrea cineva să-l urmeze?
Numai bocete tradiţionale.

Intoleranţă

Sunt slabă, probabil. Şi ochii mi-s slabi.
Nu deosebesc culorile intermediare.
Pentru că se lasă iubită de crabi
Mi-e scârbă de mare.

Nu trec de hotarul albastru un pas
De teamă că n-o să mai ştiu să mă-ntorc,
Ca viermele-n mătase m-am retras
Şi puritatea-n jurul meu o torc.

Vreau tonuri clare,
Vreau cuvinte clare,
Vreau muşchii vorbelor să-i simt cu palma,
Vreau să-nţeleg ce sunt, ce sunteţi,
Delimitând perfect de râs sudalma.

Vreau tonuri clare
Şi culori în stare pură,
Vreau să-nţeleg, să simt, să văd,
Prefer acestei fericiri ambigue
În totul clar îngrozitorul meu prăpăd.

Vreau tonuri clare,
Vreau să spun "fără-ndoială",
Să nu mă îndoiesc cu toate c-aş avea răgaz,
Urăsc tranziţia, mi se pare trivială
Adolescenţa strălucind de coşuri pe obraz.

Sunt slabă? Ochii mei sunt slabi?
Voi fi ridicolă în continuare?
Pentru că se lasă iubită de crabi,
Mi-e scârbă de mare.

Ştiu puritatea

Ştiu, puritatea nu rodeşte,
Fecioarele nu nasc copii,
E marea lege-a maculării
Tributul pentru a trăi.

Albaştri fluturi cresc omizi,
Cresc fructe florilor în jur,
Zăpada-i albă neatinsă
Pământul cald este impur.

Neprihănit eterul doarme,
Văzduhul viu e de microbi,
Poţi dacă vrei să nu te naşti,
Dar dacă eşti te şi îngropi.

E fericit cuvântu-n gând,
Rostit, urechea îl defăimă,
Spre care o să mă aplec
Din talgere - vis mut sau faimă?

Între tăcere şi păcat
Ce-o să aleg - cirezi sau lotuşi?
O, drama de-a muri de alb
Sau moartea de-a învinge totuşi...

Se face noapte

Din oglindă mă privea un trup firav
Cu claviatura coastelor distinctă,
Inima-apăsa pe clape grav
Şi-ncerca să-apară în oglindă.

N-am văzut-o niciodată, dar ştiam,
Ca-ntr-un joc de-a baba-oarba, că-i ascunsă
(Precum inima salcâmului din geam
Coşul pieptului de crengi o face frunză).

Mă-ntrebam de unde l-a-nvăţat şi dacă
E aievea cântu-i uniform,
Şi ca nu cumva în somn să tacă,
Mi-era frică seara să adorm.

Ar trebui

Ar trebui să ne naştem bătrâni,
Să venim înţelepţi,
Să fim în stare de-a hotărî soarta noastră în lume,
Să ştim din răscrucea primară ce drumuri pornesc
Şi iresponsabil să fie doar dorul de-a merge.
Apoi să ne facem mai tineri, mai tineri, mergând,
Maturi şi puternici s-ajungem la poarta creaţiei,
Să trecem de ea şi-n iubire intrând adolescenţi,
Să fim copii la naşterea fiilor noştri.
Oricum ei ar fi atunci mai bătrâni decât noi,
Ne-ar învăţa să vorbim, ne-ar legăna să dormim,
Noi am dispărea tot mai mult, devenind tot mai mici,
Cât bobul de strugure, cât bobul de mazăre, cât bobul de grâu...

Căntec de miner tânăr

Azi am plutit, iubito, pe ape mari albastre,
Cămaşa de pe mine, iubito, poţi s-o storci,
Şi m-am gândit pe ape la inimile noastre,
Dar m-ai strigat - tu poţi oricând să mă întorci! -
Şi-am revenit din apele albastre,
Şi ca dovadă - uite-un pumn de scoici.

Azi am umblat, iubito, prin mari şi-adânci păduri,
Îmi sfâşiară haina potecile ascunse.
Şi m-am gândit prin codri la ochii noştri puri,
Dar m-ai strigat - şi-n mine chemarea ta pătrunse;
Şi m-am întors din marile păduri,
Şi ca dovadă - iată-un pumn de frunze.

Azi m-am pierdut, iubito, prin straturi mari de timp
De pe obraz tu şterge-mi, iubito, anii bine,
Mi se părea-n milenii cu tine că mă plimb,
Dar m-ai strigat - şi glasul ţi-ajunse greu la mine
Şi m-am speriat că n-o să-ajung la timp,
Şi-am prins să-mping mormanele de timp
Spre viitor - şi iată-mă la tine.

Dans în ploaie

Lăsaţi ploaia să mă îmbrăţişeze de la tâmple până la glezne,
Iubiţii mei, priviţi dansul acesta nou, nou, nou,
Noaptea-şi ascunde ca pe-o patimă vântul în bezne,
Dansului meu i-e vântul ecou.

De frânghiile ploii mă caţăr, mă leg, mă apuc
Să fac legătura-ntre voi şi-ntre stele.
Ştiu, voi iubiţi părul meu grav şi năuc,
Vouă vă plac flăcările tâmplelor mele.

Priviţi până o să vi se atingă privirea de vânt
Braţele mele ca nişte fulgere vii, jucăuşe -
Ochii mei n-au cătat niciodată-n pământ,
Gleznele mele n-au purtat niciodată cătuşe!

Lăsaţi ploaia să mă îmbrăţişeze şi destrame-mă vântul,
lubiţi-mi liberul dans fluturat peste voi -
Genunchii mei n-au sărutat niciodată pământul,
Părul meu nu s-a zbătut niciodată-n noroi!

Descântec de ploaie

Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile,
Înnebunitele ploi şi ploile calme,
Ploile feciorelnice şi ploile-dezlănţuite femei,
Ploile proaspete şi plictisitoarele ploi fără sfârşit,
Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile,
Îmi place să mă tăvălesc prin iarba lor albă, înaltă,
Îmi place să le rup firele şi să umblu cu ele în dinţi,
Să ameţească, privindu-mă astfel, bărbaţii.
Ştiu că-i urât să spui "Sunt cea mai frumoasă femeie",
E urât şi poate nici nu e adevărat,
Dar lasă-mă atunci când plouă,
Numai atunci când plouă,
Să rostesc magica formulă "Sunt cea mai frumoasă femeie".
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că plouă
Şi-mi stă bine cu franjurii ploii în păr,
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că-i vânt
Şi rochia se zbate disperată să-mi ascundă genunchii,
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că tu
Eşti departe plecat şi eu te aştept,
Şi tu ştii că te-aştept,
Sunt cea mai frumoasă femeie şi ştiu să aştept
Şi totuşi aştept.
E-n aer miros de dragoste viu,
Şi toţi trecătorii adulmecă ploaia să-i simtă mirosul,
Pe-o asemenea ploaie poţi să te-ndrăgosteşti fulgerător,
Toţi trecătorii sunt îndrăgostiţi,
Şi eu te aştept.
Doar tu ştii -
Iubesc ploile,
Iubesc cu patimă ploile, înnebunitele ploi şi ploile calme,
Ploile feciorelnice şi ploile-dezlănţuite femei...

Copilărie

Din oglindă mă privea un trup firav
Cu claviatura coastelor distinctă,
Inima-apăsa pe clape grav
Şi-ncerca să-apară în oglindă.

N-am văzut-o niciodată, dar ştiam,
Ca-ntr-un joc de-a baba-oarba, că-i ascunsă
(Precum inima salcâmului din geam
Coşul pieptului de crengi o face frunză).

Mă-ntrebam de unde l-a-nvăţat şi dacă
E aievea cântu-i uniform,
Şi ca nu cumva în somn să tacă,
Mi-era frică seara să adorm.