Ca leul în fata tabelului lui Mendeleev
amusinind feroasele-neferoasele,
de-o neputiinta frenetica
la sfirsitul de ev
Intre Dumnezeu si Genetica
oasele,
mă dor oasele.
In tramvaie, pe-acoperisuri - mă apuca subit
o durere de oase ilogică,
de care-i răspunzător
pitecantropul pitit
în padurea genealogică.
L-o fi tras un curent glacial dinspre sud
vreun stranut al naturii haotice,
fiindca-l simt şi acum în ciolanul meu ud,
congelat ca un fruct de la tropice.
Imi lipseste precis o lingurita de iod
un degetar de potasiu-n artere,
neglijate de bunul meu unchi Hesiod
dedat la diete severe.
Imi lipseste sarutul acela tirziu
de femeie dormind în papusa,
nu-mi lipseste în schimb mortul meu straveziu
mortul meu de la usa

Să vinzi piei de closca la gura Labirintului
intocmai lui Borges
numit în derâdere inspector al pietii de pasari din Buenos Aires
si să te iei în serios
de parca-ai fi dereticat cotete cu vulturi
de parca-ai fifacut ordine în colonia de pelicani.
Trebuie intretinuta o anumita confuzie
ca legatura dintre hotul de buzunare si canguri,
altfel bietului reporter i se apleaca de-atita realitate
iar criticul literar acuza în sfirsit marea
ca-i prea manierista...
Astfel indraznesc eu să numesc viata:
acea cazna fertila a obiectelor
de-a deveni altceva decit sint

Bate, şi eu ştiu că bate şi vreau eu să bată.
Bate şi-o aud întruna şi nu mai vreau să bată
De fiecare dată, ca-ntâia dată.
De fiecare dată, ca ultima dată.
N-are culoare, n-are, ca miezul de piatră,
ca miezul pietrei, de-ar bătea miezul de piatră.
Nimeni n-a văzut-o niciodată.
Mint ce-i care spun c-au văzut-o vreodată...
Ea bate,şi eu ştiu că bate, şi vreau eu să bată.
O aud întruna, până nu mai vreau să bată.
Dar auzul meu şi ea sunt doar o bucată,
un singur bloc de piatră nedespicată.

Îţi ştiu toate timpurile, toate mişcările, toate parfumurile
şi umbra ta, şi tăcerile tale, şi sânul tău
ce cutremur au şi ce culoare anume,
şi mersul tău, şi melancolia ta, şi sprâncenele tale,
şi bluza ta, şi inelul tău, şi secunda
şi nu mai am răbdare şi genunchiul mi-l pun în pietre
şi mă rog de tine,
naşte-mă.

Ştiu tot ce e mai departe de tine,
atât de departe, încât nu mai există aproape -
după-amiază, după-orizontul, dincolo-de-marea...
şi tot ce e dincolo de ele,
şi atât de departe, încât nu mai are nici nume.
De aceea-mi îndoi genunchiul şi-l pun
pe genunchiul pietrelor, care-l îngână.
Şi mă rog de tine,
naşte-mă.

Ştiu tot ceea ce tu nu ştii niciodată, din tine.
Bătaia inimii care urmează bătăii ce-o auzi,
sfârşitul cuvântului a cărui prima silabă tocmai o spui
copacii - umbre de lemn ale vinelor tale,
râurile - mişcătoare umbre ale sângelui tău,
şi pietrele, pietrele - umbre de piatră ale genunchiului meu,
pe care mi-i plec în faţa ta şi mă rog de tine,
naşte-mă. Naşte-mă.

Se-apropie aniversarea frunzelor lovite de ploaie.
Amintirea întâmplărilor mele
vine din viitor, nu din trecut.
Deci spun: se vor dărâma mari frânghii de ploaie
prin aerul umed care ne-a-nfăşurat
înserările.

Inimă, inimă, planetă misterioasă,
suflete, suflete, aer prin care se-apropie
imaginile tale tandre, puţin fluturate
de respiraţia mea.

Se-apropie aniversarea frunzelor lovite de ploaie,
aniversarea pietrelor de căldărăm în care
potcoava lunii va izbi, când voi trece ridicat în să
aniversarea bicicletelor rezemate de zid, aniversarea
numerelor de licean purtate la mânecă,
aniversarea tuturor vorbelor care
ţin în dinţii literelor
dorinţele, dragostea...

Inimă, inimă, planetă misterioasă
pe care mi-ar fi plăcut să trăiesc şi să mor.

Soldaţii cei tineri s-au aşezat în vitrină,
chiar aşa cum au fost găsiţi, împuşcaţi în frunte,
ca să fie vazuţi s-au aşezat în vitrină,
respectându-şi întocmai mişcarea lor ultimă,
profilul, braţul, genunchiul, mişcarea lor ultimă,
când au fost împuşcaţi pe neaşteptate în frunte
sau între omoplaţi cu o flacără mai subţire
decât un deget de copil care arăta luna.

În urma lor a rămas goală baraca,
mirosind a obiele, a ţigări strivite, a fereastră închisă.
Valizele de lemn care umplu baraca
mai clănţăne încă din fierul minerelor,
aşa cum clănţăne luna din fierul minerelor
acum, cu puţin inainte de-a fi deschisă,
ca să se caute-n ea scrisorile vechi şi fotografiile vechi
ale timpului.

Soldaţii cei tineri stau daţi cu ceară
pe feţe şi pe mâini, ca să lucească
daţi cu ceară ca să lucească, daţi cu ceară,
şi aşezaţi întocmai aşa cum erau în secunda
când viaţa s-a rupt şi moartea a-nghiţit secunda.

Stau aşa nemiscati, ne-ncetind să luceasca,
şi noi ne uitam la ei cum am privi luna
răsărind chiar din mijlocul pieţii.

Pentru noi, care suntem acum de-o vârsta cu ei,
deşi stau de ani lungi în vitrină,
pentru noi, care i-am ajuns din urmă şi trecem de ei,
şi inimă bătând avem, şi memorie,
o proaspătă, din cale-afară de proaspătă memorie,
soldaţii cei tineri s-au aşezat în vitrină
şi se imită pe ei însuşi într-una,
ca şi cum ar fi vii.

Tu ai un fel de paradis al tău
în care nu se spun cuvinte.
Uneori se mişcă dintr-un braţ
şi câteva frunze îţi cad inainte.
Cu ovalul feţei se stă înclinat
spre o lumină venind dintr-o parte
cu mult galben în ea şi multă lene,
cu trambuline pentru săritorii în moarte.
Tu ai un fel al tău senin
De-a ridica oraşele ca norii,
şi de-a muta secundele mereu
pe marginea de Sud a orei,
când aerul devine mov şi rece
şi harta serii fără margini,
şi-abia mai pot rămâne-n viaţă
mai respirând, cu ochii lungi, imagini.

Spune-mi, dacă te-aş prinde-ntr-o zi
şi ţi-aş săruta talpa piciorului,
nu-i aşa că ai şchiopăta puţin, după aceea,
de teamă să nu-mi striveşti sărutul?...

Se face seară şi orizontul coboară.
Oraşul îşi ridică un cartier spre lună.
E un sunet de fier, de cabluri întinse.
Umbrele oamenilor încep să apună.

Când ridic braţul, umbra lui ascuţită
izbeşte capătul străzii de unde vii, necunoscut,
de parcă-aş fi zvârlit la întreceri o lance
pe care o primeşti nepăsător în scut.

Eşti sufletul de metal al oraşului.
În amurguri apari în pieţele ovale:
- Cetăţeni, s-a făcut seară. Încep serbările!
(Braţele tale bărbăteşti par două macarale)

Te-ntâlnesc uneori, când mă-ntorc de la lucru.
Gândurile izbesc în stele şi ele răsună.
De-a lungul stâlpilor zvelţi, când mă-ntorc
de la lucru,
un cartier al oraşului se ridică la lună.

Nu te recunosc nicviodată de la prima privire;
iei mereu un alt chip.
Azi mi-apari ca o schelă îndrăgostită
de tainicul zenit.

De ce te-oi fi iubind, femeie visătoare,
care mi te-ncolăceşti ca un fum, ca o viţă-de-vie
în jurul pieptului, în jurul tâmplelor,
mereu fragedă, mereu unduitoare?

De ce te-oi fi iubind, femeie gingaşă
ca firul de iarbă ce taie în două
luna văratecă, azvârlind-o în ape,
despărţită de ea însăşi
ca doi îndrăgostiţi după îmbrăţişare?...

De ce te-oi fi iubind, ochi melancolic,
soare căprui răsărindu-mi peste umăr,
trăgând după el un cer de miresme
cu nouri subţiri fără umbră?

De ce te-oi fi iubind, oră de neuitat,
care-n loc de sunete
goneşte-n jurul inimii mele
o herghelie de mânji cu coame rebele?

De ce te-oi fi iubind atâta, iubire,
vârtej de-anotimpuri colorând un cer
(totdeauna altul, totdeauna aproape)
ca o frunză căzând. Ca o răsuflare-aburită de ger.

Sunt un om viu.
Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin.
Abia am timp să mă mir că exist, dar
mă bucur totdeauna că sunt.

Nu mă realizez deplin niciodată,
pentru că
am o idee din ce în ce mai bună
despre viaţă.

Mă cutremură diferenţa dintre mine
şi firul ierbii,
dintre mine şi lei,
dintre mine şi insulele de lumină
ale stelelor.
Dintre mine şi numere,
bunăoară între mine şi 2, între mine şi 3.

Am şi-un defect un păcat:
iau în serios iarba,
iau în serios leii,
mişcările aproape perfecte ale cerului.
Şi-o rană întâmplătoare la mână
mă face să văd prin ea,
ca printr-un ochean,
durerile lumii, războaiele.

Dintr-o astfel de întâmplare
mi s-a tras marea înţelegere
pe care-o am pentru Ulise - şi
bărbatului cu chip ursuz, Dante Alighieri.

Cu greu mi-aş putea imagina
un pământ pustiu, rotindu-se
în jurul soarelui...
(Poate şi fiindcă există pe lume
astfel de versuri.)

Îmi olace să râd, deşi
râd rar, având mereu câte o treabă,
ori călătorind cu o plută, la nesfârşit,
pe oceanul oval al fantaziei.

E un spectacol de neuitat acela
de-a şti,
de-a descoperi
harta universului în expansiune,
în timp ce-ţi priveşti
o fotografie din copilărie!

E un trup al tău vechi,
pe care l-ai rătăcit
şi nici măcar un anunţ, dat
cu litere groase,
nu-ţi pferă vreo şansă
să-l mai regăseşti.

Îmi desfac papirusul vieţii
plin de hieroglife,
şi ceea ce pot comunica
acum, aici,
după o descifrare anevoioasă,
dar nu lipăsită de satisfacţii,
e un poem închinat păcii,
ce are, pe scurt, următorul cuprins:

Nu vreau,
când îmi ridic tâmpla din perne,
să se lungească-n urma mea pe paturi
moartea,
şi-n fiece cuvânt ţâşnind spre mine,
peşti putrezi să-mi arunce, ca-ntr-un râu
oprit.

Nici după fiecare pas,
în golul dinapoia mea rămas,
nu vreau
să urce moartea-n sus, asemeni
unei coloane de mercur,
bolţi de infern proptind deasupra-mi...

Dar curcubeul negru-al ei, de alge,
de-ar bate-n tinereţia mea s-ar sparge.

E o fertilitate nemaipomenită
în pământ şi-n pietre şi în schelării,
magnetic, timpul, clipită cu clipită,
gândurile mi le-nalţă
ca pe nişte trupuri vii.

E o fertilitate nemaipomenită
în pământ şi-n pietre şi în schelării.
Umbra de mi-aş ţine-o doar o clipă pironită,
s-ar şi umple de ferigi, de bălării!

Doar chipul tău prelung iubito,
lasă-l aşa cum este, răzimat
între două bătăi ale inimii mele,
ca între Tigru
şi Eufrat.

Mâinile mele sunt îndrăgostite,
vai, gura mea iubeşte,
şi iată, m-am trezit
că lucrurile sunt atât de aproape de mine,
încât abia pot merge printre ele
fără să mă rănesc.

E un sentiment dulce acesta,
de trezire, de visare,
şi iată-mă fără să dorm,
aievia văd zeii de fildeş,
îi iau în mână şi
îi înşurubez râzând, în lună,
ca pe nişte mânere sculptate,
cum trebuie că erau pe vremuri,
împodobite, roţile de cârmă ale corăbiilor.

Jupiter e galben, şi Hera
cea minunată e argintie.
Izbesc cu stânca-n roată şi ea se urneşte.
E un dans iubito, al sentimentelor,
zeiţe-ale aerului, dintre noi doi.
Şi eu, cu pânzele sufletului
umflate de dor,
te caut pretutindeni, şi lucrurile vin
tot mai aproape,
şi pieptul mi-l strâng şi mă dor.

Pe urmă ne vedeam din ce în ce mai des.
Eu stăteam la o margine-a orei,
tu - la cealaltă,
ca două toarte de amforă.
Numai cuvintele zburau intre noi,
înainte şi înapoi.
Vârtejul lor putea fi aproape zărit,
şi deodată,
îmi lăsam un genunchi,
iar cotul mi-infigeam în pământ,
numai ca să privesc iarba-nclinată
de caderea vreunui cuvânt,
ca pe sub laba unui leu alergând.
Cuvintele se roteau, se roteau între noi,
înainte şi înapoi,
şi cu cât te iubeam mai mult, cu atât
repetau, într-un vârtej aproape văzut,
structura materiei, de la-nceput.

Când ne-am zărit, aerul dintre noi
şi-a aruncat dintr-o dată
imaginea copacilor, indiferenţi şi goi,
pe care-o lasă să-l străbată.

Oh, ne-am zvârlit, strigându-ne pe nume,
unul spre celălalt, şi-atât de iute,
că timpul se turti-ntre piepturile noastre,
şi ora, lovită, se sparse-n minute.

Aş fi vrut să te păstrez în braţe
aşa cum ţin trupul copilăriei, întrecut,
cu morţile-i nerepetate.
Şi să te-mbrăţişez cu coastele-aş fi vrut.

A venit toamna, acopera-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.

Mă tem că n-am să te mai văd, uneori,
că or să-mi crească aripi ascuţite până la nori,
că ai să te ascunzi într-un ochi străin,
şi el o să se-nchidă cu o frunză de pelin.

Şi-atunci mă apropii de pietre şi tac,
iau cuvintele şi le-nec în mare.
Şuier luna şi o răsar şi o prefac
într-o dragoste mare.

Leoaica tânără, iubirea
mi-ai sărit în faţă.
Mă pândise-n încordare
mai demult.
Colţii albi mi i-a înfipt în faţă,
m-a muşcat leoaica, azi, de faţă.

Şi deodata-n jurul meu, natura
se făcu un cerc, de-a-dura,
când mai larg, când mai aproape,
ca o strângere de ape.
Şi privirea-n sus ţişni,
curcubeu tăiat în două,
şi auzul o-ntâlni
tocmai lângă ciocârlii.

Mi-am dus mâna la sprânceană,
la tâmplă şi la bărbie,
dar mâna nu le mai ştie.
Şi alunecă-n neştire
pe-un deşert în strălucire,
peste care trece-alene
o leoaică arămie
cu mişcările viclene,
încă-o vreme,
şi-ncă-o vreme...

Părul tău e mai decolorat de soare,
regina mea de negru şi de sare.

Ţărmul s-a rupt de mare şi te-a urmat
ca o umbră, ca un şarpe dezarmat.

Trec fantome-ale verii în declin,
corabiile sufletului meu marin.

Şi viaţa mea se iluminează,
sub ochiul tău verde la amiază,
cenuşiu ca pământul la amurg.
Oho, alerg şi salt şi curg.

Mai lasă-mă un minut.
Mai lasă-mă o secundă.
Mai lasă-mă o frunză, un fir de nisip.
Mai lasă-mă o briză, o undă.

Mai lasă-mă un anotimp, un an, un timp.

Ploua infernal,
şi noi ne iubeam prin mansarde.
Prin cerul ferestrei, oval,
norii curgeau în luna lui Marte.

Pereţii odaii erau
neliniştiţi, sub desene în cretă.
Sufletele noastre dansau
nevăzute-ntr-o lume concretă.

O să te plouă pe aripi, spuneai,
plouă cu globuri pe glob şi prin vreme.
Nu-i nimic, îţi spuneam, Lorelei,
mie-mi plouă zborul, cu pene.

Şi mă-nălţam. Şi nu mai stiam unde-mi
lăsasem în lume odaia.
Tu mă strigai din urmă: răspunde-mi, răspunde-mi,
cine-s mai frumoşi: oamenii?... ploaia?...

Ploua infernal, ploaie de tot nebunească,
şi noi ne iubeam prin mansarde.
N-aş mai fi vrut să se sfârşească
niciodată-acea lună-a lui Marte.

E o întâmplare a fiinţei mele
şi atunci fericirea dinlăuntrul meu
e mai puternică decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare
mereu dureroasă, minunată mereu.

Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart
fluviul rece în delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.

Du-mă, fericire, în sus, şi izbeşte-mi
tâmpla de stele, până când
lumea mea prelungă şi în nesfârşire
se face coloană sau altceva
mult mai înalt şi mult mai curând.

Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!
Două cântece diferite, lovindu-se amestecându-se,
douâ culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte de jos, întoarsă spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă
în înfrigurata, neasemuită luptă
a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt.

Umbra ta, lovindu-se de ziduri,
iar se sparge-n cioburi colorate.
Oh, de-aceea m-ai zărit în stradă
adunând pierdutele-i pătrate.

Şi s-o fac la loc, în ceasul nopţii,
peste geamuri ţi le-aşez cu grijă,
verzi, albastre, galbene şi roşii,
încoifate-n creştet cu o sprijă.

Când te vei trezi, lipiţi de geamuri,
arlechini din sticle colorate
vor lăsa prin ei să-ţi cadă-n braţe
soarele, mereu la jumătate.

Prea mi-a nins şi mi-a plouat, demult,
în copilăria mea cu nopţi grozave
cântecul de moarte ca să-l mai ascult,
gândul să-l rotesc peste cadavre.

Colţul inimii să-l dau de trunchiuri
nu mai vreau, ci orizontu-nvins,
arcuit în pălmi şi strâns mănunchiuri,
i l-am dat femeii mele, dinadins.

Mâna-ntinsă ca să strângă-o mână,
nu de sânge vreau să mi-o-nfior!
Mi-am lăţit pe frunte-atâta lună
cât să mă încapă ochii tuturor.

Iar morişti de zvastici, zbârnâite,
glezna mea cu aripi dacă mi-o aţin,
le strivesc. Şi-n apele-ntâlnite,
îmi clătesc călcâiul, de venin.

O dungă roşie-n zări se iscase
şi plopii, trezindu-se brusc, dinadins
cu umbrele lor melodioase
umerii încă dormind, mi i-au atins.

Mă ridicam din somn ca din mare,
scuturându-mi şuviţele căzute pe frunte, visele,
sprâncenele cristalizate de sare,
abisele.

Va fi o dimineaţă neobişnuit de lungă,
urcând un soare neobişnuit.
Adânc, lumina-n ape o să-mpungă:
din ochii noştri se va-ntoarce înmiit!

Mă ridicam, scuturându-mi lin undele.
Apele se retrăgeau tăcute, geloase.
Plopii mi-atingeau umerii, tâmplele
cu umbrele lor melodioase.

Lui Eminescu tânăr

Tăcerea se izbeşte de trunchiuri, se-ncrucise,
se face depărtare, se face nisip.
Mi-am întors către soare unicul chip,
umerii mei smulg din goană frunzişe.
Câmpul tăindu-l, pe două potcoave
calul meu saltă din lut, fumegând.
Ave, mă-ntorc către tine, eu. Ave!
Soarele a izbucnit peste lume strigând.

Tobe de piatră bat, soarele creşte,
tăria cu acvile din faţa lui
se prăbuşeşte în trepte de aer, sticleşte.
Tăcerea se face vânt albăstrui,
pintenul umbrei mi-l creşte
în coastele câmpului.

Soarele rupe orizontul în două.
Tăria îşi năruie sfârşetele-i carcere.
Suliţe-albastre, fără întoarcere,
privirile mi le-azvârl, pe-amândouă,
să-l întâmpine fericite şi grave.
Calul meu saltă pe două potcoave.
Ave, maree-a luminilor, ave!

Soarele saltă din lucruri, strigând
clatină muchiile surde şi grave.
Sufletul meu îl întâmpină, ave!
Calul meu saltă pe două potcoave.
Coama mea blondă arde în vânt.

Cu mâna stângă ţi-am întors spre mine chipul,
sub cortul adormiţilor gutui
şi de-aş putea să-mi rup din ochii tăi privirea,
văzduhul serii mi-ar părea căprui.

Mi s-ar părea că desluşesc, prin crenge,
zvelţi vânători, în arcuiţii lei
din goana calului, cum îşi subţie arcul.
0, tinde-ţi măna stângă catre ei

şi stinge tu conturul lor de lemn subţire
pe care ramurile i-au aprins,
suind sub luna-n seve caii repezi
ce-au rătăcit cu timpul, pe întins.

Eu te privesc în ochi şi-n jur să şterg copacii
În ochii tăi cu luna mă răsfrâng
... şi ai putea, uitând, să ne striveşti în gene
dar chipul ţi-l întorn, pe braţul stâng.

Pot să fiu uitat, pentru că
nu ţin la braţe, pot să-mi lipsească.
Pot fi părăsit, pentru că
nu-mi iubesc picioarele, pot merge
şi cu aerul.
Pot fi lăsat singur, pentru că
sangele meu se varsă în mare
oricum.
E loc. Toate coastele s-au ridicat
ca nişte bariere.
E lumină destulă. Privirile mele
nu văd decât o singură mască.
Dar ea nu exista încă,
aşa ca e loc, e loc, este.

Toată frunza-mi zice lotru
c-am furat un ram din codru...
Câmpu-i nins şi tot mi-aş duce
dorurile-n el, năuce,
dară nopţile-nstelate
i le ţine lui pe toate.

Tot aş sta şi tot mi-i modru.

Înserarea-mi zice lotru,
seară confundată-n moină,
c-am furat din ea o doină
ce-am cântat-o în neştire...

Numai mândra-mi zice mire...
...dar la capul dragei mele,
plop îş urcă frunza-n stele
vântul de-l îngână-n ramuri,
plopul alb cu noaptea-n ramuri.

Primejdii dulci alcătuind sub gene,
mi te iveşti istovitor de dulce
cu sânii bulbucaţi zvâcnind să culce
pe ei sărutul lutului, alene.

Te stingi încet din mine, iară
sub piept loveşte-n căldărim o minge
şi ziua pe trotuare se prelinge,
lăsând în urmă-i iz de primăvară.

Alături de mocirlele uscate
ies pomii toţi cu trunchiurile-n floare
Hei... zi cu soare-n zare, spune-mi oare
cam câte fete-s astăzi deflorate?

Un orizont pierdut, cu buze roşii
sărută-n creştet noaptea pe hotare
Cocoarele revin din depărtare
şi mor în primăvară ofticoşii...

Mă culcasem lângă glasul tău.
Era tare bine acolo şi sânii tăi calzi îmi păstrau
tâmplele.

Nici nu-mi mai amintesc ce cântai.
Poate ceva despre crengile şi apele care ţi-au cutreierat
nopţile.
Sau poate copilăria ta care a murit
undeva, sub cuvinte.
Nici nu-mi mai amintesc ce cântai.

Mă jucam cu palmile în zulufii tăi.
Erau tare îndărătnici
şi tu nu mă mai băgai de seamă.

Nici nu-mi mai amintesc de ce plângeai.
Poate doar aşa, de tristeţea amurgurilor.
Ori poate de drag
şi de blândeţe.
Nu-mi mai amintesc de ce plângeai.

Mă culcasem lângă glasul tău şi te iubeam.

Nu mai pâlpâie nici o pasăre, nici o stea
Cerul a obosit deasupra ta.
Hai, Nichita, strânge-ţi pleoapa
de pleoapă, strânge-le.
Amurgul curge pe lângă ochii tăi uimiţi
de parcă-ar vrea să vă priviţi
unul altuia, sângele.

Nu mai daşi pe la icoane,
d-aia te-ai pierdut, Ioane...
Singur ţi-ai făcut dreptate
cu cuţitul pe la spate,
de-ai belit la drumul mare,
cum trecea, pe fieşcare...
Nu-ţi şterseseşi din făptură
caşul încă de la gură
Hămeşit cum fuşi de foame
te-ai crezut haiduc, Ioane.
Curvele de tot ce sunt
te-au fost legănat în cânt;
Tot te-au încălzit cu dor
şi dulceaţa vorbelor...
Şi te-ai potrivit la şoaptă,
minte crudă şi necoaptă,
calea-n codru de-o luaşi
plin de visuri şi de caşi
Dară iarna n-o ştiui,
nici ce-abate vântul şui...
...Treişpe lupi te-au încolţit,
foamea de şi-au izbăvit
şi te-au încălzit cu dinţii
carnea ta şi ochii minţii,
de te duci cu paşi desculţi
legănat în treişpe burţi.

Vaselica din Socoli
Suferă de şapte boli;
una-n suflet, trei în ea;
şi-alte trei la bidinea,
c-a făcut amor pe bani
cu lichele şi golani.
Blestemat s-ai fie patul,
c-a bolnavit tot satul.
Mi-a zis Leana lu' Matei
c-a văzut-o-n calea ei
ieri, şi că era bătută -
ochii-n lapte de cucută,
sânii revărsaţi pe pintec
de ruşine, lung şi trist -
c-a avut-o însuşi Crist.

Sughiţa:
Cineva gândea la ea.

Cam peste-o lună-i dusă la vedere
...Odaia zace în tăcere,
perdeaua are ciucuri, creţuri,
pe masă - cinci dulceţuri.

Când se-ntoarce de la el,
spârc, pe ea, un porumbel.
Petiţoarele îi spun
că-i semn bun.

Motan m-aş fi dorit să fiu
cu coada-n sus, cu blana-n dungi,
cu gheare şi musteţe lungi,
c-un ochi verzui şi-un ochi căprui.

La ora când târâş-grăpiş
zăpada nopţii se adună
eu, cocoţat pe-acoperiş,
să urlu a pustiu la lună.

Şi-atuncea, şapte gospodine
să dea cu bolovani în mine
şi să mă-njure surd, de Domnul,
că le-am stricat, urlând, tot somnul.

De sus, din vârful săptămânii,
să le rânjesc urlat, scârbos:
iubesc doar locul nu stăpânii,
precum fac câinii pentr-un os.

Şi iarăşi şapte gospodine
să dea cu bolovani în mine,
iar eu să urlu, urlu-ntruna
atât cât n-o apune luna.

Motan m-aş fi dorit să fiu
cu coada-n sus, cu blana-n dungi,
cu gheare şi musteţe lungi
c-un ochi verzui şi-un ochi căprui.

Când zorii ziua o deznoadă
să mă tot duc, să mă tot duc
şi tinicheaua prinsă-n coadă
s-o zdrăngănesc pe străzi, năuc.

Jegos şi obosit, apoi,
cu maţele în liturghie,
să mă adun, să mă-ncovoi
prin albiturile-n frânghie.

Ca-n faţa unui şobolan
spinarea să mi-o fac colan
să scuip, să scuip şi-n urmă iar
hai-hui să plec pe străzi, hoinar.

Pisicile de prin vecini
să le gonesc pe la pricini,
să-mi fete fiecare-un pui
c-un ochi verzui şi-un ochi căprui.

Iar când o fi uitat să mor
la cârciuma din mahala
sorbită-n calea pumnilor
posircă acră viu să stea.

"Hei... viaţă, viaţă... ieşi din cort
hai, pune-mi-te iar pe danţ...
te uită... zace colo-n şanţ
motanul mort, motanul mort..."

După Jean Aicard

Cot-cot-cot,
Cot-cot-cot,
Fac si eu ce pot, ce pot
Cot-co-dac,
Cot-co-dac,
Puii să-mi impac...

Ciugulesc,
Mă zbârlesc,
Si mi-i chem, mi-i chem mereu,
Ca nu-i las,
Nici un pas,
Far'de mine, eu.

Si le-adun
Ce-i mai bun --
Si seara, cu drag, le spun
Cot-co-dac,
Cot-co-dac,
Basme să-i impac.

Clonc-clonc-clonc,
Clonc-clonc-clonc,
Si-i adorm apoi asa,
Incalziti
Si paziti
Sub aripa mea.

Spunea Mihnea catre câine:
- "Tare sint voios, mai Pik!
Uite-ti dau un os si piine,
C-am să merg cu tata miine
Si cu tine merg, mai Pik,
Nu-mi mai trebuie nimic;

Am o pusca-adevarata,
Am si sac de vinator,
De s-ar face "miini" odata
Să-mi vad pusca incarcata
Si să vad si eu cum mor
Pasarelele din zbor...

Va muri vreuna oare
Când oi da cu pusca? - Dar
Am să stau să vad cum moare?...
Ca eu plâng, mai Pik, si-mi pare
C-am să plâng si-acuma chiar.

Plâng, dar mama-i vinovata
Ca tot spune ca-i pacat,
Ce, nu stii? a plâns odata
Pentru-o pasare-mpuscata
Si pe tata l-a certat
Ca spunea ca nu-i pacat...
Daca spune tata, poate
Ca-i asa cum spune, dar
Bine-ar fi, mai Pik, de toate
Pasarelele-mpuscate
Ar putea să-nvie iar...

Dar atunci la ce-ar fi bune
Gloante si alici si pusti
Daca-n sac nu ai ce pune
Când te-ntorci - ? atuncea, spune,
Pentru ce să mai impusti?

Si cum mergi cu sacu-n spate
De n-ai gând să-mpusti nimic,
Si ce sac mai am eu, frate,
Si ce haine incheiate
Cu butoni ce nu se stric'
Ca-s de corn de cerb, mai Pik.

Ai să vezi tu mini ce bine
Imi sta mie vinator,
Merg cu tata si cu tine
Si-au să spuie toti de mine:
- "Ce mai pui de vinator!"...

Pui de vinator, vezi bine,
Dar cu mila ce mă fac?
Când mi-o spune tata - "Tine
Pusca drept, si trage bine!"
Ce mă fac, mai Pik, ce fac
Când va face pusca PAC,

Si-oi vedea eu pasarele
Moarte din pricina mea?...
Am să plâng mai rău ca ele...
Doamne, zau, ce de belele,
Vai de bucuria mea!...

Dar de-as spune tatei oare
Ca pin'mă deprind, as vrea
Să merg doar la vinatoare
Si să-mi fac o tinta mare
Colo-n cimp să trag în ea?
Ce crezi tu, mă Pik, ar vrea?

Si să-l rog să-mi dea si mie
Să aduc ceva vinat?...
Uite-asa, halal să-mi fie!
Cine ar putea să stie
Ca nu eu l-am impuscat?

Dar de cineva mă-ntreaba
Ce aduc în sac, pot eu
Să mai fiu copil de treaba
De-oi minti spunind în graba
Ca aduc vinatul meu?

Nu, mai Pik, intotdeauna
Le-am spus toate drept si-acum
Să trintesc gogea minciuna
Pentr-un "bravo" luat în drum
Pe nedrept?... Ba nicidecum,

Eu raspund vorba curata
Cum e drept, si alt nimic; -
Ca pe cei ce mint o data
Nu-i mai crede nimeni, Pik.
Si ramin pe viata toata
Niste oameni de nimic".

- De ce m-ai prins în pumnul tau,
Copil frumos, tu nu stii oare
Ca-s mic si eu si ca mă doare
De ce mă strangi asa de rău?

Copil ca tine sunt si eu,
Si-mi place să mă joc si mie,
Si mila trebuie să-ti fie
De spaima si de plansul meu!

De ce să vrei să mă omori?
Ca am si eu părinti ca tine,
Si-ar plange mama dupa mine,
Si-ar plange bietele surori,

Si-ar plange tata mult de tot
Căci am trait abia trei zile,
Indura-te de ei, copile,
Si lasa-mă, ca nu mai pot!...

Asa plangea un gandacel
In pumnul ce-l strangea să-l rupa
Si l-a deschis copilul dupa
Ce n-a mai fost nimic din el!

A incercat să-l mai invie
Suflandu-i aripile-n vant,
Dar a cazut în tarna frant
Si-ntepenit pentru vecie!...

Scarbit de fapta ta cea rea
Degeaba plangi, acum, copile,
Ci du-te-n casa-acum si zi-le
Parintilor isprava ta.

Si zi-le ca de-acum ai vrea
Să ocrotesti cu bunatate,
In cale-ti, orice vietate,
Oricat de far-de-nsemnatate
Si-oricat de mica ar fi ea!

Hai nani, nani,
Lumina mamii...

Să-ti cânt si-n seara asta, lumina mea, să-ti cânt...
Dar uite-ncep un cantec si altu-mi vine-n minte, -
Si-acela, dragul mamii, e fără de cuvinte
Si plange-asa cum plange cumplitul ast de vant...

Hai nani, nani...

Să-ti cânt, lumina mamii, si iar incep si iar
Cuvintele-si pierd sirul, - ca vezi, în asta seara
I-atat de-amarnic cantul ce-l spune vantu-afara,
De parca-ar plange-ntregul saracilor amar...

Dar tu astepti un cantec - ca tu ce stii de vant!
Si ce să stii ce spune-n amarnica-i poveste?...
O, tu nu poti pricepe nimic din toate-aceste...
...Să-ti cânt si-n seara asta, lumina mea, să-ti cânt...

Hai nani, nani,
Lumina mamii...

...Si iar raman de parca nu mai gasesc cuvant
Din tot ce-ti spun alt-data în cantecele mele,
Si feti-frumosi, si zane, si cer, si flori, si stele
Si-au amutit povestea de parca nu mai sunt...

Hai nani, nani...
Adormi în caldu-ti leagan, lumina mea, si taci -
Nu pot canta si inca nu esti destul de mare,
Ca să-ti pot spune basmul cel nesfarsit, în care
Se sting de frig si foame copiii cei saraci...

Eu am numai trei picioare,
Si de-abia mă misc: top, top,
Râd când mă-ntalnesc copiii,
Si mă cheama "cuciu schiop".

Fratii mei ceilalti se joaca
Cu copiii toti, dar eu
Nu pot alerga ca dansii,
Ca sunt schiop si cad mereu!

Si stau singur toata ziua
Si plâng mult când mă gandesc
Ca tot schiop voi fi de-acuma
Si tot trist am să traiesc.

Si când mă gandesc ce bine
M-as juca si eu acum,
Si-as latra si eu din poarta
La copiii de pe drum!...

Cat sunt de frumosi copiii
Cei cuminti, si cat de mult
Mi-ar placea să stau cu dansii,
Să mă joc si să-i ascult!

Dar copiii rai la suflet
Sunt urâti, precum e-acel
Care m-a schiopat pe mine,
Si nu-i pot iubi de fel...

M-a lovit din rautate
Cu o piatra în picior,
Si-am zacut, si-am plans atata,
De credeam ca am să mor...

Acum vine si-mi da zahar
Si ar vrea să-mi fie bun,
Si-as putea să-l musc odata
De picior, să mă razbun,

Dar il las asa, să vada
Raul, că un biet catel
Are inima mai buna
Decât a avut-o el.

când ai nevoie de dragoste nu ţi se dă dragoste.
când trebuie să iubeşti nu eşti iubit.
când eşti singur nu poţi să scapi de singurătate.
când eşti nefericit nu are sens să o spui.

când vrei să strângi în braţe nu ai pe cine.
când vrei să dai un telefon sunt toţi plecaţi.
când eşti la pământ cine se interesează de tine?
cui îi pasă? cui o să-i pese vreodată?

fii tu lângă mine, gândeşte-te la mine.
poartă-te tandru cu mine, nu mă chinui, nu mă face gelos,
nu mă părăsi, căci n-aş mai suporta încă o ruptură.
fii lângă mine, ţine cu mine.

înţelege-mă, iubeşte-mă, nu-mi trebuie partuze, nici conversaţie,
fii iubita mea permanentă.
hai să uităm regula jocului, să nu mai ştim că sexul e o junglă.
să ne ataşăm, să ajungem la echilibru.

dar nu sper nimic. nu primeşte dragoste
când ai nevoie de dragoste.
când trebuie să iubeşti nu eşti iubit.
când eşti la pamânt nici o femeie nu te cunoaşte.

1

deasupra mamei răsărise un curcubeu negru.
pe-atunci mama era doar o fetiţă
şi părul ei era din şuvite de diamant.
ea se opri din jocul ei
îşi netezi rochiţa
şi privi înspre curcubeu.
era un curcubeu negru şi de atâta negru scânteietor
pe câmp muşeţelul se întunecase.

mama privi înspre curcubeu.
era atât de jos, că aproape-l putea atinge cu buzele
iar părul ei electrizat, transparent
se lipea de tuburile moi, ca de orgă.
roşul curcubeului era negru.
şi oranjul lui era negru.
şi galbenul lui era negru.
şi verdele lui era negru.
şi albastrul lui era negru.
şi indigoul lui era negru.
doar violetul lui rămânea violet.
violetul lui era un şuvoi care se pierdea în mare.

mama ştiu atunci că este pierdută.
avea să cunoască dragostea.
şi brusc umbra ei pe safaltul cald din floreasca
se împodobi cu vene şi oase.
mama sui într-o corabie din pânză de păianjen
şi o porni în sus pe curcubeu.

umbra ei, cu vertebre şi intestine
îi continua joaca.

2

era o corabie din pânză de păianjen.
călătorea pe marginea curcubeului negru
ca pe marginea unei batiste cu chenar.
mama vedea în jur norii de staniol
care îi reflectau chipul.
din când în când, bombardierele americane
se încurcau în cuiburile de păianjen
ale tambuchiului, ale bocaportului
dar mama, la etravă
le apuca delicat între degete
şi le lansa apoi, descurcate şi zbârnâind
ca pe nişte modele din balsa şi celofan.

încă era curajoasă, deşi în corpul de porţelan
picurase stropul de sânge.
deşi părului ei săpat în diamant
i se tociseră vârfurile.
deşi sub bluza ei de gumă arabică
i se arcuiseră sânii.
încă era curajoasă
încă era orbitoare.

3

umbra mamei, printre vilele verzi,
printre tecarii albaştri
aruncă un ciob de sticlă în casuţe reci de şotron.
veni amurgul
ca un animal de carne transparentă
ca o floare cu petalele de gingii.
venira apoi stelele
şi începură să pască vilele verzi
tecarii albaştri.
umbra mamei căpăta organe ciudate:
trese,
decoraţii,
cravase.

îi crescu păr pe piept şi pe antebraţe.
îi crescu păr pe falangele degetelor.
îi crescu capacitatea craniană.
dar asta nu avea să-l salveze.

4

o pisică deschise ochii şi văzu o farfurie neagră
în care o femeie neagră îi turna un fir de lapte negru.
un vatman intră într-un depou negru.
un fluture se aşeză pe un zid negru.
doar curcubeul mai scânteia
aruncând flăcări negre.

venise vremea dragostei, sfârşitul lumii.
venise apocalipsa, care e dragostea.
venise fiara care latră flacăra
venise aparatul cu manometre, cadrane, cilindri, biele, bujii, globuri de sticlă, curele de transmisie
şi care pompa sub pielea stelelor ameţeala
venise pipăitul cu mirosul în lesă
venise vazul cu auzul în colivie
venise fiinţa cu neantul încolăcit după gât
venise înghesuiala, fier lângă plastic, oţel lângă sticlă, enzime lângă ciment,
clor lângă pânză şi frunze în glande şi oase în rouă şi
ochi în stilouri şi fălci suprapuse şi gheare şi pioneze
şi nori şi păpuşi şi oceane

totul în tot
tot peste tot
dinţi în dinţi şi gură în gură şi sex în sex şi coaste în coaste
şi istorie şi piuliţe şi figuri de stil
şi permanganat de sodiu şi flori cu petale, sepale, stamine, pistil
toţi iubind totul
toţi fecundând totul
peste tot numai apte şi apti
numai icre şi lapţi
încât cosmosul de lumine
văzut de departe, e doar fiara care se împreunează cu sine
fiara din apocalipsă
eclipsă de spirit,
eclipsă.

5

dar mama era deasupra
era încă de neatins
ea naviga pe arcul curcubeului deasupra lumii negre
şi oasele iliace îi crescuseră ca nişte aripi gălbui, ca de flutur,
mama-şi lua zborul vâslând din oasele iliace
peste acoperişuri şi paratrăznete
până ajunse în lună.

6

luna era un mare balon de săpun
ce reflectă în curbură lumea de jos
ea atrăgea copacii şi scotea petalele din boboci
ea forma în profunzimea pământului florile de mână
ea pieptăna cristalele de cuarţ
deşuruba femeile bătrâne ca pe păpuşile chinezeşti
şi scotea din ele adolescente
deşuruba adolescentele şi scotea fetiţe
deşuruba fetiţele şi scotea un oftat.
luna cea galbenă
plutea deasupra curcubeului negru
iar mama pătrunse în ea, se ghemui acolo
lipindu-şi aripile una de alta.

7

umbra mamei se zbătea-n plină dragoste
cu uniformă ferfenită, cu buletinul fâşii
îşi croia drum prin dor, prin langoare
prin luxură, prin pasiune, prin emoţie, prin lascivitate
căci
- dragoste ! urlau caloriferele
- dragoste ! draperiile
- dragoste ! magazinele de piese auto
- dragoste ! şobolanii
umbra mamei printre răcitoarele negre
cu gheaţă neagră, făcea paşi negri
zgâriat de uneltele negre-ale dragostei.

8

luna cea galbenă
plutea deasupra curcubeului negru.
aripile mamei începură să se destrame
faţa i se lăţi, ochii se spălăciră
până substanţa corpului ei se omogeniza cu a lunii.
doar scheletul subţire se mai văzu
prin transparenţă, o vreme.

9

tata văzu deodată răsărind luna.
deasupra bucureştiului, deasupra atelierelor ITB
răsărise luna mai mare decât pământul.
şi toate obiectele negre şiroiră umbre colorate
şi umbra mamei, tată, şiroi o umbra colorata
cu trupul subţire şi craniu enorm.
dragostea neagră nu era dragoste.
sculele negre nu erau scule.
fusese fiară, coşmarul negru, apocalipsa, trezia
fusese realul, stihia.
"ciudat vis am visat", gândi tata
"în care se făcea că lumea există".

10

craniul tatălui deveni uriaş
gândirea sa deveni infinită
voinţa sa deveni fără frână
puterea sa deveni fără margini.
privi oraşul şi oraşul se dărimă.
spuse o vorbă şi galaxia se sfărâmă
întinse aripi şi se înalţă
vâslând înspre stele
străpungând cu imaginaţia miliarde de lumi paralele
simţând pe spinare curentul rece al sorilor
dărâmând cu aripi de liliac orice scară a valorilor
prin probabil, prin veşnic, prin niciodată
înota cu faţa nealterată
pe când respiră
trecuturi şi viitoruri de mucava.
între degetele perlate
purta o floare cu patru petale unificate
şi purta un ochi albastru în loc de craniu
de care îi atârnă corpul subţire şi straniu.

11

tata ajunse în faţa lunii.
scheletul mamei se topise-n substanţa ei.
luna emise o limbă de flacără
şi ceea ce era nici tu, nici eu, nici el
persoana a patra de neconceput, se târî înspre globul de foc.
şi dragostea avu loc.

12

şi dragostea avu loc
şi globul întră în vibraţie
şi-n jurul lui se adunară - de unde? de când? -crochiuri şi guase
proiecţii ortogonale, machete, simulări pe calculator
scheme de maşini, materiale didactice
formule algebrice.
şi-n acest nor ireal sfera se sfărâmă
în doua, în patru, în opt, în şaisprezece
în treizeci şi două, în şaizeci şi patru
până deveni un arici de mare, apoi un viermişor,
un peşte primitiv, o broască, o pasăre
un oposum, un cimpanzeu, un copil
un val, un astru, o floare,
un nor, o cascadă, un cleşte,
un viscol, o poezie, un sabot, un tramvai
o lume, o muscă, o structură economică, un preot, un icosar
amintirea unei nopţi de dragoste, proiectul frăşinului de a mai înfrunzi
o dată, zâmbetul inconfundabil al cristinei, toate ferestrele, tuturor blocurilor din toate oraşele lumii, toate bacteriile existente în corpul oceanului, o vulpe
care udă zăpada de sânge rozându-şi piciorul prins în capcană, dragostea, ura, agonia, fatalitatea, toate manuscrisele şi tipăriturile, rasele de oameni care
vor exista peste zece miliarde de ani, camera în care scriu acest poem şi fiecare literă din el, posibilitatea de a nu fi scris niciodată nimic, de a nu fi
mircea cărtărescu şi de a nu fi existat niciodată şi de a nu fi existat nimic niciodată
căci dragostea este totul
iar totul este făcut mai ales din nimic.

Viaţa asta-i bun pierdut
Când n-o trăieşti cum ai fi vrut!
Şi-acum ar vrea un neam călău
S-arunce jug în gâtul tău:
E rău destul că ne-am născut,
Mai vrem şi-al doilea rău?

Din zei de-am fi scoborâtori,
C-o moarte tot suntem datori!
Totuna e dac-ai murit
Flăcău ori moş îngârbovit;
Dar nu-i totuna leu să mori
Ori câine-nlănţuit.

Cei ce se luptă murmurând,
De s-ar lupta şi-n primul rând,
Ei tot atât de buni ne par
Ca orişicare laş fugar!
Murmurul, azi şi orişicând,
E plânset în zadar!

Iar a tăcea şi laşii ştiu!
Toţi morţii tac! Dar cine-i viu
Să râdă! Bunii râd şi cad!
Să râdem, dar, viteaz răsad,
Să fie-un hohotit şi-un chiu
Din ceruri până-n iad!

De-ar curge sângele pârău,
Nebiruit e braţul tău
Când morţii-n faţă nu tresari!
Şi însuţi ţie-un zeu îţi pari
Când râzi de ce se tem mai rău
Duşmanii tăi cei tari.

Ei sunt romani! Şi ce mai sunt?
Nu ei, ci de-ar veni Cel-sfânt,
Zamolxe, c-un întreg popor
De zei, i-am întreba: ce vor?
Şi nu le-am da nici lor pământ
Căci ei au cerul lor!

Şi-acum, bărbaţi, un fier şi-un scut!
E rău destul că ne-am născut:
Dar cui i-e frică de război
E liber de-a pleca napoi,
Iar cine-i vânzător vândut
Să iasă dintre noi!

Eu nu mai am nimic de spus!
Voi braţele jurând le-aţi pus
Pe scut! Puterea este-n voi
Şi-n zei! Dar vă gândiţi, eroi,
Că zeii sunt departe, sus,
Duşmanii lângă noi!

- Prutule, tu vii turbat
Şi cu sânge-amestecat,
Şi n-ai pace şi-alinare
Şi n-ai loc cum vii de mare:
Ce ţi-e iar de spumegare?
Şi-aduci arme ghintuite,
Trupuri de voinici ciuntite,
Steaguri de oştiri păgâne
Şi cai roibi fără de frâne!
Iar de maluri tu izbeşti
Capete moldoveneşti
Şi prin rădăcini încurci
Bărbi cărunte, bărbi de turci!
Spune, Prutule, măi frate,
Spune-mi, ale cui păcate?

- Oliolio! Voinic durut!
De când sunt pe lume Prut
Ce văzui n-am mai văzut!
Cât cuprinzi cu ochii-n zare
Numai tunuri, numai care,
Numai turci bătrâni călare,
Numai turci, numai cazaci.
Multă-i frunza pe copaci,
Dar de stai şi seama faci
Tot erau mai mulţi cazaci.
Barba lor bătea-le brâul
Şi ţineau cu dinţii frâul,
Pe-unde trec ei duc pustiul!
Şi când i-am văzut, creştine,
Că iau calea către mine,
Şi când le-am văzut mai bine
Ochii cu fulgerătura,
Pletele cu zbârlitura,
Bărbile cu-ncâlcitura,
Eu de maluri m-am izbit
Prins de friguri şi-ngrozit,
Că mi se negrea vederea
Şi mi se topea puterea
Şi-amărât stăteam ca fierea!

Dar când mă-ntorsei spre deal,
Maică, ce văzui pe mal!
Cât ai face cruce-o dată,
Măre iacă mi s-arată
Moldoveni, ştiuţii mei,
Prăfuiţi şi puţintei
Nici să nu te uiţi la ei -
Şi veneau, veneau, veneau,
Turcii-n bărbi bolboroseau,
Că pe mal ei ce-ţi vedeau?
Vedeau fulgeru-n picioare,
Alb de arme lucitoare
Şi-nfrăţit cu sfântul soare,
Vedeau vodă bogdănesc:
Dare-ar Domnul să trăiesc
Să mai stau să-l mai privesc!
Zările-alergându-le,
Vifor măsurându-le
Fulger despicându-le!
Calu-n vânt i se-ncurca
Prin urdii îmi fulgera,
Brazdă-n urmă-i revărsa,
Brazda roşie-nflăcărată
Tot cu sânge-amestecată -
N-am mai văzut niciodată!
Iar cel vodă bogdănesc
Da năvală-n căzăcime,
Şi dă proşca-n tătărime,
Iama prin ianicerime,
Şi prin deset năvălea
Desetul de mi-l rărea
Şi, pe turci cum îi izbea,
Zarea nu-i mai încăpea!
Şi-mi părea de-atâta bine
Că vedeam că vremea vine
Şi-au să-ncapă ei şi-n mine!

Oliolio, ce pui de leu!
Dragă-i fu lui Dumnezeu
Şi mult bine-a mai avut
Mama care l-a născut!
Că-l vedeam cum umblă roată.
Şi-alerga câmpia toată,
Luând gloată după gloată
Şi-mpingându-le mereu
Tot încoaí spre-adâncul meu!
S-au încăierat pe mal
Om cu om, şi cal cu cal,
Şi din piepturi se izbeau
Şi cu dinţii se rupeau,
Şi grămezi-grămezi cădeau.
Morţii-mi închideau cărarea,
Sângele-mi mărea vărsarea,
Groaza-mi mai creştea turbarea.
Şi de-aceea vin urlând
Arme, steaguri aducând
Şi cai roibi fără de frâne
Şi stăpâni de oşti păgâne.
Şi de-aceea vin turbat
Mânios şi spumegat
Că de-atâta uluire
Nu mai pot să-mi viu în fire!

Ei, acum te uiţi la cană,
Că s-a spart! Dar dă-o-n foc!
Nu-mi fi inimă duşmană
Când vezi răul lângă mine -
Haide, prinde-mă mai bine
De mijloc!

Uite-mi hainele, ca spuma,
Le-am ţesut cu mâna mea;
Zici în gândul tău acuma:
"Ce mai pui de căprioară!
Vezi, aşa o văduvioară
Mi-ar plăcea!

Ha, ha, ha! Să-ţi meargă veste
De şiret!... Ei, cine-mi eşti!
Tragi cu ochiul la neveste;
Treci prin sate ca-mpăraţii
Daí te-or bănui bărbaţii
Şi-o păţeşti!

Spune-mi drept: ţi-au spus vrodată
Popii că păcate-ţi scriu
Dacă-mbrăţişezi vreo fată?
Să nu-i crezi! Ei ştiu Psaltirea,
Dar ce foc o fi iubirea
Nici nu ştiu.

Nu-ţi plac ochii verzi? Ei, iacă!
Uite-ai mei! Nu te uita
Prea cu dor, că pot să-ţi placă!
O, sunt tineri zeci şi sute
Cari ar vrea să mi-i sărute
Şi eu ba!

Hoţule! Te uiţi la mine;
Ştiu eu ce gândeşti acum,
Că de-aceea ţi-e ruşine -
Eu de-aş fi flăcău odată
Nu m-aş ruşina de-o fată
Nicidecum.

Iacă... stau pe la fântână!
Dă-mi cârligul... Aoleu,
Nu mă strânge-aşa de mână!
Nu m-ai strâns? Şi-ţi vine-a plânge?
Haidí degrabă şi mă strânge,
Că eu vreu.

Crezi că nu? Ba cum s-arată
Ştii tu fata cum s-o-mpaci.
Ori te superi tu pe-o fată
Când o strângi şi ea te-njură?
N-ai păţit? Ia taci din gură,
Că te faci!...

Şi mi-e cald! Şi uite-n faţă
Sunt aprinsă; şi zău nu,
Nimeni nu m-a strâns în braţă
Mijlocelul meu frângându-l -
Dacă n-ai de-acuma gândul,
Poate tu!

Vrei să bei? Şi nu ţi-e teamă
Că mi-e olul descântat?
Cine bea să poarte seamă
Să sărute pe stăpâna
Olului... nu pune mâna,
Că te bat!

Ei, mă duc acum. Deseară
Iarăşi viu! Şi spune-mi drept
Vii şi tu? Te-ntâmpin iară
Ca şi ieri, cu vase pline!
Nu veni!... Şi să ştii bine
Că te-aştept!

O fâşie nesfârşită
Dintr-o pânză pare calea,
Printre holde rătăcită.
Toată culmea-i adormită,
Toată valea.

Liniştea-i deplin stăpână
Peste câmpii arşi de soare,
Lunca-i goală: la fântână
E pustiu; şi nu se-ngână
Nici o boare.

Numai zumzetul de-albine,
Fără-ncepere şi-adaos,
Curge-ntruna, parcă vine
Din adâncul firii pline
De repaos.

Şi cât vezi în depărtare
Viu nimic nu se iveşte...
Iată însă, colo-n zare,
Mişcător un punct răsare
Şi tot creşte.

Poate-i vrun bătut de soartă
Care-aleargă pe câmpie
Într-atâta lume moartă!
Dor îl mână, griji îl poartă,
Domnul ştie!

Poţi acum să-l vezi mai bine:
E femeie, o sărmană,
Strâns la piept în scutec ţine
Un copil; şi-n sârg ea vine,
Vine-n goană.

De călduri dogoritoare,
Foc aprins îi arde chipul;
Un cuptor e roşul soare,
Şi cărbune sub picioare
E nisipul.

Când ajunge la fântână,
Jos pe-o pajişte săracă
Pune-odorul ei. Din mână
Saltă cumpăna bătrână
Şi se pleacă.

Scârţâind, din nou ea creşte.
Mama toarnă cu tot zorul
Apă-n pumni, şi se grăbeşte
La copil şi-i răcoreşte
Obrăjorul.

Bea apoi şi ea pe fugă.
Merge iarăşi după asta
La copil şi-i dă să sugă;
Frânt-apoi, pe-o buturugă
Stă nevasta.

Şi e linişte pe dealuri
Ca-ntr-o mănăstire arsă;
Dorm şi-arinii de pe maluri
Şi căldura valuri-valuri
Se revarsă.

Nici un nor văzduhul n-are
Foc sub el să mai ascunză;
Nici o pasăre prin zare,
Nu se mişcă-n lumea mare
Nici o frunză.

Singur vântul, colo, iată.
Adormise la răcoare
Sub o salcie plecată -
Somnuros în sus el cată
Către soare.

Mai e mult! Şi ca să-i fie
Scurtă vremea, până pleacă,
El se uită pe câmpie,
Fluieră şi nu mai ştie
Ce să facă.

Dar deodată se opreşte:
Peste ochi îşi pune-o mână
Şi zâmbind copilăreşte
Curios şi lung priveşte
Spre fântână!

Copilo, tu eşti gata
De-a pururea să plângi!
Şi când eşti tristă, Doino,
Tu inima ne-o frângi.
Dar nu ştiu cum, e bine
Când plângi, că-n urma ta
Noi plângem toţi, şi-amarul
Mai dulce ni-e aşa.
Şi toate plâng cu tine
Şi toate te-nţeleg,
Că-n versul tău cel jalnic
Vorbeşte-un neam întreg.

Pe fete-n faptul serii
Le-ntâmpini la izvor,
Tu singură stăpână
Pe sufletele lor.
Le-nveţi ce e iubirea
Şi râzi cu ochi şireţi,
Deodat-apoi te-ntuneci
Şi cântece le-nveţi:
Să cânte ziua-n luncă
Şi seara când se-ntorc,
Când triste-n pragul tinzii
Stau singure şi torc.

Când merg flăcăi la oaste
Cu lacrimi tu-i petreci
Şi stai cu ei, ţi-e milă
Să-i laşi pustii, să pleci.
Cântând le-aduci aminte
De-o fată din vecini,
De mame şi de-ogorul
Umplut acum de spini.
Şi când i-omoară dorul
Şi-n jurul tău se strâng,
Pui fluierul la gură
Şi cânţi, iar dânşii plâng.

E plin de oameni câmpul,
Tu, Doino,-n rând cu ei.
Moşnegi şi oameni tineri
Şi tinere femei
Adună fânu-n stoguri
Şi snop din spice fac -
Din scutece copilul
Când plânge-n săhăidac
Te duci şi-l joci pe braţe
Şi-l culci apoi pe sân,
Şi-i cânţi s-adoarmă-n umbra
Căpiţelor de fân.

Din văi tu vezi amurgul
Spre culmi înaintând,
Pe coaste-auzi pâraie
Prin noapte zgomotând,
Şi-asculţi ce spune codrul
Când plânge ziua-ncet
Ah, toate, Doino, toate
Te fac să fii poet.
Şi, singură cu turma,
Privind pierdută-n zări
Spui munţilor durerea
Prin jalnice cântări.

Pe deal românul ară
Slăbit de-amar şi frânt.
Abia-şi apasă fierul
În umedul pământ.
Tu-l vezi sărman, şi tremuri
Să-l mângâi în nevoi.
Şi mergi cu el alături
Cântând pe lângă boi.
Iar bieţii boi se uită
Cu milă la stăpân -
Pricep şi ei durerea
Sărmanului român.

Eu te-am văzut odată
Frumoasă ca un sfânt,
În jur stăteau bătrânii
Cu frunţile-n pământ.
Cântai, ca-n vis, de-o lume
Trăită-ntr-alte vremi,
De oameni dragi, din groapă
Pe nume vrând să-i chemi.
Şi-ncet, din vreme-n vreme,
Bătrânii-n jur clipeau
Şi mânecile hainei
La ochi şi le puneau.

Dar iată! Cu ochi tulburi
Tu stai între voinici,
Te văd cum juri şi blestemi
Şi pumnii ţi-i rădici!
Pribegi de bir şi clacă,
Copii fără noroc,
Tu-i strângi în codru noaptea
Sub brazi pe lângă foc.
Şi cânţi cu glas sălbatec,
Şi-n jur ei cântă-n cor
Cântări întunecate
Ca sufletele lor.

Când ştii haiduci în codru
Te prinzi cu ei fărtat,
Li-arăţi poteci ascunse,
Pe stânci le-aşterni tu pat.
Când pun picioru-n scară,
Ţii roibul lor de frâu;
Grăbit, când prind ei puşca,
Scoţi plumbii de la brâu:
Iar când ochesc, cu hohot
Tu râzi, căci plumbii moi
S-au dus în piept de-a dreptul
Spurcatului ciocoi.

Ai tăi suntem! Străinii
Te-ar pierde de-ar putea;
Dar când te-am pierde, Doino,
Ai cui am rămânea?
Să nu ne laşi, iubito,
De dragul tău trăim:
Săraci suntem cu toţii,
Săraci, dar te iubim!
Rămâi, că ne eşti doamnă
Şi lege-i al tău glas,
Învaţă-ne să plângem
C-atât ne-a mai rămas!

A-nceput de ieri să cadă
Câte-un fulg, acum a stat,
Norii s-au mai răzbunat
Spre apus, dar stau grămadă
Peste sat.

Nu e soare, dar e bine,
Şi pe râu e numai fum.
Vântu-i liniştit acum,
Dar năvalnic vuiet vine
De pe drum.

Sunt copii. Cu multe sănii,
De pe coastă vin ţipând
Şi se-mping şi sar râzând;
Prin zăpadă fac mătănii;
Vrând-nevrând.

Gură fac ca roata morii;
Şi de-a valma se pornesc,
Cum prin gard se gâlcevesc
Vrăbii gureşe, când norii
Ploi vestesc.

Cei mai mari acum, din sfadă,
Stau pe-ncăierate puşi;
Cei mai mici, de foame-aduşi,
Se scâncesc şi plâng grămadă
Pe la uşi.

Colo-n colţ acum răsare
Un copil, al nu ştiu cui,
Largi de-un cot sunt paşii lui,
Iar el mic, căci pe cărare
Parcă nu-i.

Haina-i măturând pământul
Şi-o târăşte-abia, abia:
Cinci ca el încap în ea,
Să mai bată, soro, vântul
Dac-o vrea!

El e sol precum se vede,
Mă-sa l-a trimis în sat,
Vezi de-aceea-i încruntat,
Şi s-avântă, şi se crede
Că-i bărbat;

Cade-n brânci şi se ridică
Dând pe ceafă puţintel
Toată lâna unui miel:
O căciulă mai voinică
Decât el.

Şi tot vine, tot înoată,
Dar deodată cu ochi vii,
Stă pe loc - să mi te ţii!
Colo, zgomotoasa gloată,
De copii!

El degrabă-n jur chiteşte
Vrun ocol, căci e pierdut,
Dar copiii l-au văzut!
Toată ceata năvăleşte
Pe-ntrecut.

- "Uite-i, mă, căciula, frate,
Mare cât o zi de post -
Aoleu, ce urs mi-a fost!
Au sub dânsa şapte sate
Adăpost!

Unii-l iau grăbit la vale,
Alţii-n glumă parte-i ţin -
Uite-i, fără pic de vin
S-au jurat să-mbete-n cale
Pe creştin!

Vine-o babă-ncet pe stradă
În cojocul rupt al ei
Şi încins cu sfori de tei.
Stă pe loc acum să vadă
Şi ea ce-i.

S-oţărăşte rău bătrâna
Pentru micul Barba-cot.
- "Aţi înnebunit de tot -
Puiul mamii, dă-mi tu mâna
Să te scot!

Cică vrei să stingi cu paie
Focul când e-n clăi cu fân,
Şi-apoi zici că eşti român!
Biata bab-a-ntrat în laie
La stăpân.

Ca pe-o bufniţ-o-nconjoară
Şi-o petrec cu chiu cu vai,
Şi se ţin de dânsa scai,
Plină-i strâmta ulicioară
De alai.

Nu e chip să-i faci cu buna
Să-şi păzească drumul lor!
Râd şi sar într-un picior,
Se-nvârtesc şi ţipă-ntruna
Mai cu zor.

Baba şi-a uitat învăţul:
Bate,-njură, dă din mâini:
- "Dracilor, sunteţi păgâni?
Maica mea! Să stai cu băţul
Ca la câini!

Şi cu băţul se-nvârteşte
Ca să-şi facă-n jur ocol;
Dar abia e locul gol,
Şi mulţimea năvăleşte
Iarăşi stol.

Astfel tabăra se duce
Lălăind în chip avan:
Baba-n mijloc, căpitan,
Scuipă-n sân şi face cruce
De Satan.

Ba se răscolesc şi câinii
De prin curţi, şi sar la ei.
Pe la garduri ies femei,
Se urnesc miraţi bătrânii
Din bordei.

- "Ce-i pe drum atâta gură?
- "Nu-i nimic. Copii ştrengari.
- "Ei, auzi! Vedea-i-aş mari,
Parcă trece-adunătură
De tătari!

Copiii nu-nţeleg ce vor:
A plânge-i cuminţia lor.

Dar lucrul cel mai laş în lume
E un bărbat tânguitor.

Nimic nu-i mai de râs ca plânsul
În ochii unui luptător.

O luptă-i viaţa; deci te luptă
Cu dragoste de ea, cu dor.

Pe seama cui? Eşti un nemernic
Când n-ai un ţel hotărâtor.

Tu ai pe-ai tăi! De n-ai pe nimeni,
Te lupţi pe seama tuturor.

E tragedie nălţătoare
Când, biruiţi, oştenii mor,

Dar sunt eroi de epopee
Când braţul li-e biruitor.

Comediant e cel ce plânge,
Şi-i un neom, că-i dezertor.

Oricare-ar fi sfârşitul luptei,
Să stai luptând, căci eşti dator.

Trăiesc acei ce vreau să lupte;
Iar cei fricoşi se plâng şi mor.

De-i vezi murind, să-i laşi să moară,
Căci moartea e menirea lor.

În vaduri ape repezi curg
Şi vuiet dau în cale,
Iar plopi în umedul amurg
Doinesc eterna jale.
Pe malul apei se-mpletesc
Cărări ce duc la moară -
Acolo, mamă, te zăresc
Pe tine-ntr-o căscioară.

Tu torci. Pe vatra veche ard,
Pocnind din vreme-n vreme,
Trei vreascuri rupte dintr-un gard.
Iar flacăra lor geme:
Clipeşte-abia din când în când
Cu stingerea-n bătaie,
Lumini cu umbre-amestecând
Prin colţuri de odaie.

Cu tine două fete stau
Şi torc în rând cu tine;
Sunt încă mici şi tată n-au
Şi George nu mai vine.
Un basm cu pajuri şi cu zmei
Începe-acum o fată,
Tu taci ş-asculţi povestea ei
Şi stai îngândurată.

Şi firul tău se rupe des,
Căci gânduri te frământă.
Spui şoapte fără de-nţeles,
Şi ochii tăi stau ţântă.
Scapi fusul jos; nimic nu zici
Când fusul se desfiră...
Te uiţi la el şi nu-l ridici,
Şi fetele se miră.

...O, nu! Nu-i drept să te-ndoieşti!
La geam tu sari deodată,
Prin noapte-afară lung priveşti -
- "Ce vezi?î întreab-o fată.
- "Nimic... Mi s-a părut aşa!
Şi jalea te răpune,
Şi fiecare vorbă-a ta
E plâns de-ngropăciune.

Într-un târziu, neridicând
De jos a ta privire:
- "Eu simt că voi muri-n curând,
Că nu-mi mai sunt în fire...
Mai ştiu şi eu la ce gândeam?
Aveţi şi voi un frate...
Mi s-a părut c-aud la geam
Cu degetul cum bate.

Dar n-a fost el!... Să-l văd venind,
Aş mai trăi o viaţă.
E dus, şi voi muri dorind
Să-l văd o dată-n faţă.
Aşa vrea poate Dumnezeu,
Aşa mi-e datul sorţii,
Să n-am eu pe băiatul meu
La cap, în ceasul morţii!

Afară-i vânt şi e-nnorat,
Şi noaptea e târzie;
Copilele ţi s-au culcat -
Tu, inimă pustie,
Stai tot la vatră-ncet plângând:
E dus şi nu mai vine!
Ş-adormi târziu cu mine-n gând
Ca să visezi de mine!

Stătea frumoasa pe-un răzor;
Voinicul lângă ea devale,
Să-i scoată spinul din picior
Şi ea plângea: - "Un spin în cale!
De ce tot râzi? Ah, cum mă dor
Aceste râsete-ale tale!

Ea are flori de crâng la sân,
Şi-n păr un trandafir sălbatic,
Şi părul ei de rouă-i plin.

- "Ei, lasí să râd! Tu ai cules
Trei fragi, venind peste coline,
Şi vezi cu ce mi te-ai ales!
- "Trei fragi? Şi-atât e doară bine!
Căci n-am putut în deal să ies;
Trei fragi de-ar fi, sunt pentru tine!

Cu ochii-nchişi şi strânşi de tot,
Ea de dureri izbea piciorul:
- "Ah, lasă-mă, că nu mai pot!

- "Fricoasă eşti!î - "Da! Te-aş vedea!
Fricoasă, eu? Aşa e frica?
N-ai milă de durerea mea!
Nu-ţi pasă!î - "Da! Ca de nimica!
Ba-mi pasă mult, că eu n-aş vrea
Să-mi fie şchioapă nevestica!

Ea-şi potriveşte floarea-n păr,
Şi-i înfloresc zâmbind obrajii
Cei albi ca florile de măr.

- "Să fiu chiar şchioapă, ce-i apoi?
Că ce ţi-e drag, tot drag rămâne!
- "Eu nu zic ba! Dar uite, joi
Ni-e nunta, dragă, e ca mâine -
Tu cum să joci? Sărac de noi!
Să stai la masă-ntre bătrâne.

Ea-şi ţine braţul stâng pe piept
Şi-ncetişor dezmiardă fruntea
Flăcăului cu braţul drept.

- "Eu ţie vreau să-ţi fiu pe plac;
Şi n-o să joc, şi ce-i cu asta?
- "Aşa-i! Dar eu? Eu ce mă fac?
La nuntă-mi, bată-o năpasta,
Să nu joc eu? De-aş şti că zac,
La nuntă vreau să-mi joc nevasta!

Ea râde-acum! - "Nebun ce eşti!
Flăcăul grabnic să ridică:
- "Ei, iacă spinul! Ce-mi plăteşti?

- "Vrei plată? Uite, ai trei fragi,
Şi din cosiţă-ţi dau bujorii...
- "Şi toată frunza de pe fagi!
De dor de fragi să plâng feciorii?
De flori dă-mi ochii tăi cei dragi
Şi pentru fragi dă-mi obrăjorii!

Şi ea-l loveşte-ncetişor,
Zâmbind, cu palma peste gură.
- "Eu ştiu! Să ceri aşa-i uşor!

Dar lasí acum! E joi aici
Şi nimeni, aşteptând, nu moare!
- "Mă porţi ca pe copiii mici! -
Dar joi, să ştii! Trei fragi şi-o floare!
Şi joi tu n-ai ce să mai zici,
Că pentru multe-mi eşti datoare!

Priveam fără de ţintă-n sus -
Într-o sălbatică splendoare
Vedeam Ceahlăul la apus,
Departe-n zări albastre dus,
Un uriaş cu fruntea-n soare,
De pază ţării noastre pus.
Şi ca o taină călătoare,
Un nor cu muntele vecin
Plutea-ntr-acest imens senin
Şi n-avea aripi să mai zboare!
Şi tot văzduhul era plin
De cântece ciripitoare.

Privirile de farmec bete
Mi le-am întors către pământ -
Iar spicele jucau în vânt,
Ca-n horă dup-un vesel cânt
Copilele cu blonde plete,
Când saltă largul lor vestmânt.
În lan erau feciori şi fete,
Şi ei cântau o doină-n cor.
Juca viaţa-n ochii lor
Şi vântul le juca prin plete.
Miei albi fugeau către izvor
Şi grauri suri zburau în cete.

Cât de frumoasă te-ai gătit,
Naturo, tu! Ca o virgină
Cu umblet drag, cu chip iubit!
Aş vrea să plâng de fericit,
Că simt suflarea ta divină,
Că pot să văd ce-ai plăsmuit!
Mi-e inima de lacrimi plină,
Că-n ea s-au îngropat mereu
Ai mei, şi-o să mă-ngrop şi eu!
O mare e, dar mare lină -
Natură, în mormântul meu,
E totul cald, că e lumină!